Lumea modernă apare, în mod contrastant, ca o lume care se dezvoltă prin competiție, dar este tot mai mult măcinată de conflicte sociale și de războaie.
Într-o astfel de lume cum se pune problema fericirii omului?
Alături de religie, școlile filozofice din toate timpurile s-au străduit să definească ce este fericirea și implicit sensul și valoarea vieții. Întinse discursuri filozofice căutau sursa fericirii: un obiect (banii), un loc (paradisul), un moment (un mâine luminos), o persoană (noi, ceilalți) etc.
Epicur, a cărui doctrină caricaturizată îi poartă numele, a indicat plăcerea ca sursă a fericirii.
Stoicii, adversari ai teoriei lui Epicur, indicau morala și virtutea ca surse ale fericirii.
Seneca teoretiza că numai fericirea provenită din buna conduită durează, în timp ce o fericire bazată pe plăceri nu este o viață, ci un fel de moarte, căci omul care trăiește pentru a-și îndeplini plăcerile este ca ”un sac fără fund”.
Kant afirma că a renunța la fericire ar fi ca și cum ai renunța să fi om. Nietzsche scria că există o ”necesitate personală a nenorocirii” și ca cei care vor să ne țină departe de ea nu ne aduc neapărat fericirea.
În general, marea provocare a filosofiei ar putea fi aceea de a ne convinge de imposibilitatea fericirii, regăsind astfel intuiția lui Iov, marele nefericit al Bibliei ”Când spera la fericire, a apărut nenorocirea. Mă așteptam la lumină (…), a sosit umbra” [Iov 30:26].
Este evident că de-a lungul istoriei problema fericirii și a realizării sale nu a fost lăsată doar pe seama religiei și a filosofiei.
Oamenii au aspirat mereu la fericire, nu doar în cer ci și pe pământ. Ei doreau să găsească fericirea și în ”regatul Cezarului”, nu numai în regatul lui Dumnezeu.
De aceea, fericirea a devenit și un scop politic, o căutare colectivă. Organizarea politică a fericirii presupune că aceasta nu este doar un drept, ci chiar o datorie. Epoca modernă este o epocă a necesității fericirii. Tot mai mulți oameni consideră că nu este suficient să trăiești. Trebuie să trăiești fericit.
Religia creștină în general și religia ortodoxă în mod special așază fericirea omului în centrul preocupărilor. Creștinismul a concretizat fericirea sub forma unei încântătoare grădini a Edenului, a unui paradis pierdut, dar râvnit de toți cei care așteaptă să-l contemple pe Dumnezeu într-o intimitate fericită și plină de dragoste. Fericirea este obiect de speranță-speranța de a trăi viața lui Dumnezeu, de a trăi din dragostea lui.
Ideea paradisului ca loc al fericirii s-a rafinat. Credincioșii ortodocsi văd Paradisul tot mai puțin ca un loc și tot mai mult ca o stare.
Este acea stare pe care Iisus o descrie în ”Fericiri”: Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiți cei ce flămânzesc și însetează după dreptate, că aceia se vor sătura. […]. Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:3-8).
Viziunea modernă despre fericire nu mai este însă deplin convergentă cu valorile ortodoxiei. În societatea noastră de consum, fericirea rezidă, de regulă, în tot ceea ce ne poate scoate din anonimat, din cotidian, din egalitatea democratică. Celebritatea devine, în acest caz, paradigma fericirii. Prețul acestei ”democratizări” a fericirii este o aspirație tot mai mare spre singularizare, spre refuzul anonimatului. Averea, onorurile, înmulțirea plăcerilor devin imperative ale fericirii. De aici începe pervertirea modernă a noțiunii și a esenței fericirii. Oamenii caută tot mai mult plăceri dintre cele mai violente (beția alcoolului, a vitezei, a sexului). Pentru a evada din anonimat, o ținem dintr-o ieșire în oraș într-alta, colecționăm ore suplimentare de muncă, dăm sonorul mai tare la radio sau la TV. Ceea ce credem că este fericire se rezumă, cel mai adesea, la mijloace, la activități, la divertismente inventate pentru a ne petrece timpul în zgomot și furie.
Criza modernă a valorilor globale a făcut ca oamenii, în goana lor după fericire și cu teama de a fi lipsiți de plăceri, să uite esențialul: pe ei înșiși.
Vechea deviză ”carpe diem” (trăiește clipa) ne impinge astăzi să profităm de fiecare zi, aici și acum, fără ca vreo prescripție morală sau religioasă să se interpună între noi și fericirea noastră.
Sfântul Augustin ne învață însă că a aștepta fericirea ”din afară”, de la lucrurile exterioare (reușita profesională, recunoașterea socială, iubire) înseamnă a trăi cu teama de a vedea această fericire distrusă de ”mii de accidente”. Toate plăcerile noastre -banii, puterea, jocurile de noroc ș.a. – nu sunt făcute decât să ne distragă atenția de la idea că am putea să nu fim fericiți niciodată.
De aceea, în zilele noastre, mulți oameni aspiră la fericirea imediată fără speranță, care sfârșește cel mai adesea în deziluzie, descurajare și sentimental de a fi pe drumul către nenat. Această dorință a unei fericiri fără speranță este semnul confuzieie în care se găsește societatea contemporană. Este evident că similar rațiunii și somnul fericirii naște monștri. Aș da ca exemplu și abominabila mișcare ”emo”, care ucide speranța și cultivă ”bucuria nefericirii”, împingând la sinucidere numeroși adolescenți. Iată cum viața contemporană ne propune spre consum tot mai multă formă de fericire, inclusiv nefericirea în ambalaj de fericire.
Salvarea o reprezintă religia creștină, ce creează fericirea ”interioară” care nu constă în posesiuni (reușită, bani, frumusețe) ci în dispoziții: seninătate, liniște, armonie.
Prof.univ.dr.ing. Andea Petru
Secretar științific al Academiei Oamenilor de Știință din România
