Articol publicat în Revista Cafeneaua Literară

Profesorul universitar doctor Ioan N. Roșca, poet și jurnalist de prestigiu, a publicat de curând o carte incitantă: O constelație stilistică literară și jurnalistică, Editura UZP, București, 2021. Sunt adunate aici cronici, eseuri, studii, pe care autorul le-a tipărit, în timp, între 2011 și 2021, în diverse reviste din țară și din străinătate.

Autorul și-a ales teme importante și dificile, pe care le analizează cu înaltă competență, ca o provocare la meditație, privind rolul și rostul literaturii, al jurnalismului, ca „istoric al clipei”. Comentariile sunt profunde și demonstrează că profesorul de filosofie este și un foarte bun critic și istoric literar, dublat de un excelent jurnalist. El a făcut o selecție riguroasă a autorilor și cărților pe care le comentează, alegând, nu întâmplător, titlul cărții: O constelație stilistică literară și jurnalistică, întrucât își propune, așa cum precizează în „Cuvânt înainte”, să analizeze, „sub cupola conceptului de stil, „diferențele existente între valorile estetice, exprimate în limbajul literar-artistic, și celelalte tipuri de valori și de întruchipări expresive, inclusiv deosebirile între limbajul artistic și cel jurnalistic”.

Interesantă este și constatarea autorului, conform căreia „toți autorii cultivă sau au cultivat, ca și Eminescu, nu numai literatura, ci și ziaristica.” El subliniază înrudirea dintre cele două domenii de activitate creatoare.

Autorul a urmărit, de asemenea, problemele de metodă, de compoziție și de stil specifice fiecărui scriitor și a încercat să surprindă „vocea distinctă a fiecăruia”.

Primul studiu este dedicat conceptului de stil cultural, așa cum l-a definit naturalistul și biologul francez Buffon (1707-1788), personalitate complexă, matematician, cosmolog, filosof, scriitor, membru al Academiei Franceze (din 1753), autorul celebrului Discurs despre stil: „A scrie bine înseamnă a gândi bine, a simți bine și a exprima bine; înseamnă a avea totodată spirit, suflet și gust. Stilul presupune reunirea și exercițiul tuturor facultăților intelectuale: ideile singure formează fondul stilului, armonia cuvintelor nu îi este decât accesoriul care nu depinde decât de sensibilitatea organelor”. „Stilul este omul însuși”. (Din volumul: Ioan N. Roșca, Condillac, D’Alembert, Buffon despre științe, arte, filosofie, în texte traduse și comentate, Editura Fundației România de Mâine, București, 2015).

Potrivit lui Buffon, stilul presupune ordine și mișcare pusă în gânduri, forța geniului, iar trăsăturile generale ale stilului sunt: noblețe, gravitate, candoare, rațiune, armonia cuvintelor, tonul elevat, înalt, sublim. Contribuția lui Buffon la definirea stilului cultural este fundamentală. Ea va fi dezvoltată ulterior de alți mari gânditori, ca Friedrich Nietzsche, Oswald Spengler, Lucian Blaga.

Din această perspectivă, autorul analizează „Frumosul literar și artistic în raport cu alte valori spirituale”. El subliniază diferența dintre limbajul artistic, care apelează la imagini artistice (epitete, comparații, metafore, personificări, hiperbole etc.), și limbajul ziaristic, informativ, lipsit de podoabe literare. Pe de altă parte, există genuri ziaristice mai elaborate (reportajul, pamfletul, eseul, interviul, ancheta), care capătă valențe artistice deosebite (vezi marii noștri scriitori, care au fost și mari gazetari). Există, desigur, asemănări între cele două tipuri de limbaj, cel literar-artistic și cel jurnalistic. Ambele se raportează la aceleași realități și folosesc aceleași cuvinte, dar cu semnificații diferite. Opera literar-artistică este ficțiune, invenție, pe când opera jurnalistică se raportează permanent la realitate, chiar dacă, uneori, ea folosește și mijloace literare (reportajul, de exemplu).

O paranteză: profesorul Roșca sugerează ideea că sintagmele folosite uneori în critica literară, și anume cele de poezie filosofică și de poezie religioasă, nu i se par fericite, și că „mai potrivită” ar fi formula de poezie reflexivă. Aici mă despart de domnia sa. Toți marii critici literari, G. Călinescu, Tudor Vianu – cartea Filosofie și poezie, Alexandru Tănase – cartea Lucian Blaga, filosoful- poet, poetul-filosof, E. Lovinescu ș.a. au vorbit despre poezia filosofică, văzută ca o categorie distinctă a poeziei, față de poezia religioasă, poezia erotică, poezia naturii (peisagistică), poezia socială (patriotică) etc. Poemele lui Eminescu, Luceafărul, Scrisoarea I, Glossă, Rugăciunea unui dac, Odă (în metru antic), de exemplu, poezii de profundă meditație filosofică despre viață și moarte, despre rostul și sensul lumii, nu sunt doar poezii de „reflecție”, ceea ce le-ar îngusta valoarea. Desigur, poezia filosofică este o poezie reflexivă, dar nu putem integra poezia erotică, de exemplu, în categoria poeziei reflexive, deși ea s-ar putea să conțină elemente de „reflecție”.

Într-un alt studiu, „Actualitatea concepției maioresciene a artei pentru artă”, profesorul Roșca readuce în discuție ideea autonomiei artei în raport cu alte forme ale culturii, aplicând considerațiile teoretice ale lui Titu Maiorescu la analiza poeziei și prozei românești, a dramaturgiei, pentru a evidenția marile valori și a le diferenția de pseudovalori. Pe această temă a curs multă cerneală în literatura română. Este cunoscută polemica Gherea-Maiorescu privind ideea artei pentru artă și a artei cu tendință. Nu reluăm acum argumentele pro și contra din celebra polemică. Concepția lui Maiorescu a artei pentru artă, ca autonomie în raport cu alte forme ale culturii (știința, morala, politica), este de actualitate și se impune ca o judecată de valoare în aprecierea operei de artă, pentru a descuraja impostura și nonvalorile.

Un alt studiu important, „Limpiditate și profunzime în poezia lui Eminescu”, demonstrează calitățile exemplare de critic literar ale lui Ioan N. Roșca. Autorul subliniază marea accesibilitate a poeziei lui Eminescu, simplitatea ei, dar, dincolo de acestea (un prim nivel de receptare), se află și alte straturi de profunzime și înțelegere, accesibile unui cititor avizat.

O comunicare susținută la Seratele „Eminescu, jurnalistul” analizează „Substratul creștin al poeziei lui Eminescu în interpretarea lui Theodor Damian”. Poetul, teologul și filosoful Theodor Damian, în cartea sa Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu, infirmă ideea ateismului poeziei eminesciene și acreditează influența religiei ortodoxe asupra acesteia. Fragmentul invocat pentru susținerea ateismului eminescian este cunoscutul vers din poezia „Împărat și proletar”: „Religia – o frază de dânșii inventată”, fără a se ține seama că este vorba de discursul proletarului revoluționar, rupt din context. Pe de altă parte, numeroase alte poezii îl invocă pe Dumnezeu („Rugăciunea unui dac”, „Luceafărul” etc.) sau sunt compuse sub forma unei litanii („Rugăciune”), sau conțin cuvinte din sfera religiei.

Cât privește teza unui pesimism radical al poetului, Theodor Damian aduce în discuție publicistica lui Eminescu, în care critică vehement clasa politică, liberalismul. Eminescu a apărat cultura specifică poporului român, a prețuit rolul Bisericii Ortodoxe, deci pesimismul său este relativ.

Un excelent eseu este cel despre Nicolae Labiș, văzut de criticul literar Ioan N. Roșca cu un ochi proaspăt, nedeformat. Autorul analizează cu mare atenție poezia lui Nicolae Labiș, subliniind năzuința spre armonie și puritate încă din primul volum antum, Primele iubiri (1956), unde elogiază armonia naturii, viața vegetală și animală („Începutul”, „Primele iubiri”). Totodată, poetul a înregistrat și dizarmonia naturii, precum și cea din societate. Capodopera „Moartea căprioarei” este un excelent exemplu de dizarmonie în planul natural, iar poeziile despre război („Zurgălăul”, „Rapsodia pădurii”, „Pe obcinele Stânișoarei”), de dizarmonie socială. Criticul literar analizează fără prejudecăți poeziile dedicate Partidului, Comunistului, subliniind aceeași idee a armoniei, prin credința sinceră a poetului în idealul comunist, care promitea pace, desăvârșirea omului, restabilirea unității pierdute. Așa se explică prezența unor poezii ca: „Lui Marx”, „Manifest”, „Schițe pentru umanism proletar” etc. Poetul a descoperit ulterior disonanțele majore între teorie și practică și le-a blamat cu o mare forță pamfletară (poemul „Omul comun”). „Spirit al adâncurilor”, poetul se retrage în lumea lui interioară („Trăiesc în altă lume decât voi”) și caută liniștea, armonia interioară, trăind, totuși, neliniștea și tensiunea din planul real. Nicolae Labiș rămâne „buzduganul unei generații” (Eugen Simion), care anunță următoarea generație de poeți: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu ș.a.

În această cronică, nu mi-am propus să analizez fiecare eseu al autorului, ci să subliniez înaltele sale calități de teoretician, de critic literar și de jurnalist cultural, de „istoric al clipei”, care înregistrează cu obiectivitate și empatie fenomenul cultural și literar al contemporaneității, adresându-ne o invitație la lectură, o provocare intelectuală.

Amintesc, în treacăt, celelalte studii și eseuri privind poezia lui Ion Horea, a lui Dumitru Ichim, care se află în „căutarea poetică a mântuirii”, creația poetică a lui Theodor Damian, la confluența cu celelalte valori spirituale, a lui Dan Anghelescu, „mefient în lumea postmodernă în stil postmodernist”, a Passionariei Stoicescu, a Mihaelei Albu, „o personalitate polivalentă”, aflată în „sfera poeziei intertextuale”, a lui Octavian Mihalcea, aflat între „lumini crepusculare și un nou răsărit”, a lui Marius Daniel Mihu, „un căutător al luminii”, a lui Sorin Ivan, „poet whitmanian al Renașterii din vremi pandemice”, cartea Biblia literară a lui Virgil Diaconu, care reprezintă „Direcția critică în cercetarea biblică”, proza scurtă a lui Florentin Popescu, un „Povestitor între realitate și fantezie”, creația romanescă a lui Dan Ghițescu, a lui Iulian Chivu, a lui George Vlaicu, a lui Mihail Diaconescu, publicistica interbelică a lui Vintilă Horia, jurnalul cultural newyorkez al lui Theodor Damian, jurnalele lui Mircea M. Ionescu.

Iată o listă lungă de poezie, proză, publicistică, jurnale, care demonstrează aria largă de cuprindere și de interpretare profundă, la obiect, a unor autori și opere de valori diferite, care sintetizează capacitatea excepțională a lui Ioan N. Roșca de a fi un martor obiectiv și sensibil la fenomenul literar și cultural al prezentului, îmbogățindu-ne mintea și sufletul prin comentarii de înaltă ținută intelectuală.

Cafeneaua literară – Ion HAINEȘ, paginile 26-27