De mai bine de trei decenii, școala românească se confruntă cu scăderea nivelului culturii generale și diminuarea gradului de cunoaștere în rândul elevilor. Este un fenomen care pare să nu determine îngrijorări administrative și care, în consecință, se perpetuează, agravându-se, de la an la an. Aria de cuprindere prin învățare a multor elevi este tot mai restrânsă, cunoștințele lor în domenii fundamentale (literatură, filosofie, istorie, geografie, științe etc.) fiind din ce în ce mai puține și mai superficiale. Situația se prelungește la nivel universitar, odată cu tranziția elevilor din clase în amfiteatre (fie ele și virtuale, în vremea pandemiei).
Cauzele fenomenului trimit la școală, dar implică, în același timp, individul, familia și societatea. Vorbind de cadrul instituțional al educației, este, fără îndoială, o problemă care ține de programă și de abordare. Limitându-se la disciplinele și conținuturile curriculare tratate ca într-un pat al lui Procust didactic, procesul educațional își pierde deschiderea către zonele largi ale cunoașterii. În paradigma actuală, actul de predare nu pune informația în contexte mai ample, nu întinde punți către alte discipline și domenii, în abordări interdisciplinare și transdisciplinare. Informația transmisă este fragmentată și izolată, fără a fi integrată într-o hartă a cunoașterii, care, pe măsură ce este realizată, revelează sensuri, conexiuni și configurează o imagine de ansamblu. Este ca într-un joc de puzzle, în care piesele izolate nu oferă decât sugestii și posibilități; când sunt integrate, una câte una, în secvențe tematice, ele formează, progresiv, tabloul final, rezultat spectaculos al unui proces laborios și creativ. Școala nu iese din limitele ei curriculare, privind temele în perimetrul strict al fiecărei discipline, fără ca, prin conexiuni între noțiuni, să treacă dincolo, în alte teritorii ale cunoașterii.
Sunt și alte cauze. Omul obișnuit pare să-și piardă, tot mai mult, curiozitatea de a afla, de a descoperi, de a ști. Este un efect paradoxal în era tehnologiei, care aduce, necontenit, o avalanșă de informații, din toate domeniile. Din mijlocul afluxului de date, individul nu mai simte acut necesitatea de a se informa și de a înțelege prin propria curiozitate. De vreme ce informația vine singură peste el, prin internet și televizor, de ce să mai facă efortul de a o căuta? Mulți devin astfel consumatori pasivi de informație, încetând a mai fi căutători, ceea ce ar presupune implicarea proceselor gândirii, tensiunea căutării, bucuria descoperirii și a înțelegerii. Paradoxul stă în faptul că află mai mult, dar știu mai puțin. Când pierderea curiozității survine la copii și la tineri, aflați la vârsta acumulărilor cognitive și a structurării personalității, atunci lucrurile sunt și mai grave. În compensație, curiozitatea scăzută pentru informația culturală și științifică se echilibrează cu interesul pentru teme minore, abordate haotic. Parafrazând, am putea spune: „Sunt curios, deci gândesc“.
Situația acuză și insuficiența ghidajelor necesare în labirintul cunoașterii și al existenței. Viețuim într-o lume dominată de valori materiale, într-un spațiu al consumerismului, în care omul s-a transformat din ființă gânditoare în ființă consumatoare. Consumatoare de orice: informație, conținuturi mediatice, alimente, bunuri, produse și servicii de tot felul, utile ori, cel mai adesea, inutile. O lume ca o tarabă, sub semnul lui Black Friday, în care totul se vinde și se cumpără, în care marile sărbători devin sărbători ale consumului și cadourilor, un spațiu al manipulării, despiritualizării și deculturalizării. Asaltat de informație, copleșit de mărfuri, preocupat de acumulare ori, pur și simplu, de taxe, rate și subzistență, prins în vârtejul vieții imprevizibile, individul actual nu mai are timp pentru cultură și cunoaștere. Interesul pentru informația culturală ori științifică, preocupările pentru edificarea de sine parcurg un declin accentuat până la dispariție în fața intereselor dominante și a priorităților existențiale. Totul ia turnuri dramatice într-o perioadă de criză globală precum cea de azi, în care converg toate crizele: pandemia, criza economică, criza energiei, gazelor și a petrolului, războiul, criza omului.
Într-o atare discuție, ajungem, inevitabil, la tehnologie și la raportul dintre internet și cartea tipărită. Ne aflăm în Era Informației și a Comunicațiilor, în partea ei de început, un fel de Big-Bang digital. Ce va urma este greu de anticipat la viteza cu care evoluează lucrurile în ariile inovării. Computerul cuantic este în curs de perfecționare, realitatea virtuală devine, pe zi ce trece, o a doua realitate – care tinde să ne înghită pe toți –, Inteligența Artificială se dezvoltă tot mai promițător și mai amenințător. Internetul ne oferă azi totul sau aproape totul în materie de informație și divertisment. Cartea, ca sursă de idei și cunoaștere, ca mijloc de evaziune în lumi paralele, are de pierdut în fața telefonului, tabletei sau laptopului. Mai ales că cititul este o activitate consumatoare de timp și neuroni, care cere concentrare și izolare. În mentalul comun, ce poți afla din cărți găsești pe internet în forme mult mai dinamice și mai atractive, cu poze și elemente interactive, în combinații multimedia, într-o spirală nesfârșită a informației, și nu în sute de pagini pe care trebuie să le citești și din care nici nu ești sigur că înțelegi mare lucru. Ce rost mai are să știi din paginile cărților, când poți afla orice – în cazul în care te interesează ceva – de pe internet? Numai că – ceea ce se ignoră în general – internetul utilizat haotic oferă o informare fragmentară și superficială, pe când lectura generează o cunoaștere complexă și profundă a temelor abordate.
Paradoxul lumii de azi privește faptul că, în Era Informației și în Societatea Cunoașterii, tinerele generații (și nu numai ele) știu din ce în ce mai puțin. Chiar dacă se achită de îndatoririle școlare, trec la toate materiile și iau bacalaureatul, cultura generală dobândită pe băncile școlii și aria acoperită prin cunoaștere le sunt din ce în ce mai limitate. Există studenți (și nu puțini, din păcate) care – la cea mai frumoasă vârstă a minții, la cea mai fecundă epocă a curiozității – n-au auzit de autori importanți și n-au citit cărți fundamentale, nu au cunoștințe din istoria gândirii și a civilizației, noțiuni despre curente, teorii, personalități și evenimente, despre om, lume și univers.
Întrucât toate drumurile cunoașterii duc spre educație, soluțiile pentru criza culturii generale se află tot în școală. Plecând de la idealul educațional, care urmărește formarea complexă a tinerilor, din punct de vedere intelectual, moral și social, sunt necesare evoluții și asumări programatice la nivelul politicilor de resort, cu privire la misiunea școlii, la restructurarea conținuturilor și la modernizarea strategiilor didactice. Schimbările prioritare, în raport cu cerințele societății de azi, ar trebui să vizeze deschiderea actului educațional spre cultură și cunoaștere într-o perspectivă largă și integrativă, abordări inter- și transdisciplinare, implicarea instrumentelor tehnologiei digitale în educație. În acest cadru, promovarea lecturii ca mod de acces în universul cunoașterii, dezvoltarea atașamentului față de cartea tipărită, apropierea de operele valoroase fac parte dintre mijloacele fundamentale de întoarcere la cultură și de recuperare a dimensiunii culturale a educației.
Dacă lucrurile rămân așa cum sunt, sistemul nostru educațional va continua să producă noi promoții de absolvenți cu un orizont al cunoașterii limitat și cu o arie a culturii generale redusă. Pe actuala linie de evoluție, liceul va trimite, în continuare, în universități tineri cu un bagaj sumar de cunoștințe. Mai departe, Universitatea, care, la rândul ei, se concentrează pe conținuturi de profil între limite din ce în ce mai înguste, deseori opace față de universul culturii și al cunoașterii generale, va livra societății absolvenți specializați (mai mult sau mai puțin) într-un domeniu, dar cvasi-ignoranți în celelalte. Educația în mileniul al III-lea trebuie să permită fiecărui tânăr dezvoltarea în direcția pentru care are chemare și înclinații, dar, în același timp, să-i creeze cadrul formării unei solide culturi generale și al deschiderii comprehensive către cunoaștere. Este tipul de educație complexă care susține progresul, necesar oricărei societăți în dezvoltare, paradigmatic pentru o lume care se pune sub semnul Cunoașterii.
Editorial, Tribuna Învățământului, Nr. 27, Serie nouă, martie 2022
https://tribunainvatamantului.ro/educatia-in-societatea-cunoasterii/