Este cunoscut faptul că în 1918 românii au realizat Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Patria Mamă. Marea Unire a durat 22 de ani. La 23 august 1939, Uniunea Sovietică și Germania, au încheiat pactul Molotov-Ribbentrop. În anexa secretă se menționa la art.1: „În cazul unei transformări teritoriale și politice a teritoriilor aparținând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), va reprezenta frontiera sferelor de interes atât ale Germaniei, cât și ale URSS”. Articolul 2 se referea la „transformările teritoriale și politice ale statului polonez”, iar art 3 avea următorul conținut: „În privința Europei sud-estice, pasrtea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de acest teritoriu”. După capitularea Franţei, la 22 iunie 1940, guvernul sovietic a transmis guvernului român două note ultimative, la 26 şi 27 iunie 1940, prin care-i cerea să-i cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei. Ribbentrop i-a scris lui Molotov că pretenția guvernului sovietic privind Bucovina „este o noutate”, dat a acceptat decizia Kremlinului. În răspunsul săi din 28 iunie, guvernul român declara că „se vede silit să accepte condițiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”. Peste două luni, prin decizia Germaniei şi Italiei din 30 august 1940 (dictatul de la Viena), România a trebuit să cedeze Ungariei partea de nord-est a Transilvaniei. La cererea expresă a lui Adolf Hitler, regele Carol al II-lea şi guvernul român au acceptat ca sudul Dobrogei (Cadrilaterul) să fie ocupat de Bulgaria (act realizat începând cu 7 septembrie 1940). Astfel, în decurs de două luni, Marea Unire din 1918 a fost sfărâmată, România pierzând peste 33% din teritoriu și din populație. În 1945, România a reușit să recupereze nord-estul Transilvaniei,
În 1991, ca urmare a faptului că URSS s-a destrămat, Ucraina a devenit beneficiara pactului Molotov-Ribbentrop din 1939, a notelor ultimative sovietice din 1940 și a procesului verbal sovieto-român din 1948. În 1997 s-a înregistrat un act fără precedent în istoria românilor: recunoașterea apartenenței la Ucraina a unor teritorii istorice românești: nordul Bucovinei cu orașul Cernăuți, unde s-a votat în 1918 unirea Bucovinei cu România; Ținutul Herța (unde s-a născut marele cărturar și patriot român Gheorghe Asachi); sudului Basarabiei, cu cetățile de la Marea Neagră, pe care Ștefan cel Mare le numea „cheia Moldovei”; Insula Șerpilor. Tratatul a fost semnat de Emil Constantinescu, președintele României, care a susținut că „istoria nu ne învață nimic” și ca urmare nu trebuia să ne raportăm la trecut.
Realitatea este cu totul alta. Lucian Blaga scria: „Există două realități a căror imensă, zdrobitoare greutate nu o simțim, dar fără de care nu putem trăi: aerul și istoria”. La rândul său, N. Iorga aprecia că „istoria este o mare carte de învățătură”. În acest spirit, vom evoca, pe scurt, istoria românilor și a teritoriilor la care vremelnicii lideri politici de la București au renunțat în 1997. Voi folosi, cu precădere, informațiile din volumul Ioan Scurtu, Istoria românilor de la începuturi până în 1920. Drumul spre Marea Unire, Iași, Editura Tipo Moldova, 2018, 707 p. + 11 hărți.
Documentele atestă faptul că, încă de la înființare, Moldova cuprindea teritoriul dintre Munții Carpați, Marea Neagră și Nistru. În 1392, domnitorul Roman Mușat se intitula: „Marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu, Io Roman voievod stăpânind Moldova de la Munte până la Mare”. Evident, era vorba despre Munții Carpați și Marea Neagră. Pentru apărarea Moldovei de invazia tătarilor, Ștefan cel Mare a construit pe malul drept al Nistrului cetățile Cetatea Albă (1466), Hotin (1467) și Soroca (1499), precum și Chilia aflată la gurile Dunării (1479)[1].
Moldova s-a învecinat la Est de o populația slavă, care a constituit în sec. XI statul rus cu centrul la Kiev (Rusia Kieviană). Acesta s-a destrămat în mai multe cnezate. După trei secole s-a impus cnezatul Moscovei, care a anexat tot mai multe teritorii. În 1654 cazacii zapoorojeni au decis unirea teritoriului de marginea Rusiei, numit Ucraina, cu Rusia. Treptat, Rusia a devenit o mare putere în timpul lui Petru I (1696 – 1725). Prin Tratatul încheiat la Luțk în aprilie 1711, țarul recunoștea: „Pământurile Principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire sunt cuprinse între râul Nistru, Camenița, Bender, cu tot ținutul Bugeacului, Dunăre, granițele Țării Muntenești și ale Transilvaniei și marginile Poloniei, după delimitările făcute cu aceste țări”.
În decursul evului mediu, nici un document nu menționează existența unui stat cu numele de Ucraina, care s-ar învecina cu Moldova. Timp de secole, relațiile Țărilor Române cu Rusia au fost bune, realizându-se și unele căsătorii între casele domnitoare respective. Situația s-a schimbat din sec. al XVIII-lea, când Rusia imperială a intrat în conflict cu imperiul Otoman. În repetate rânduri, pentru deplasarea spre sudul Dunării, trupele țariste au trecut prin teritoriul Principatelor Române și le-au ținut sub ocupație până la încheierea păcii.
În sud, din sec. al XV-lea, Imperiul Otoman a început să se extindă în Europa, iar Țările Române au dus lupte grele pentru a-și apăra independența. Ca urmare a unor răsunătoare victorii obținute de Mircea cel Bătrân (Rovine – 1394) sau Ștefan cel Mare (Vaslui – 1475), Poarta Otomană a acceptat existența acestor state, recunoscându-le autonomia și angajându-se să le asigure integritatea teritorială în schimbul unui tribut pe care acestea se obligau să-l plătescă.
În Vest și Nord s-a constituit Imperiul Habsburgic având ca nucleu Austria, care – după înfrângerea trupelor otomane la Viena în 1683 – a început expansiunea spre sud-estul Europei.
Timp de trei secole, cele trei împerii și-au disputat întâietatea asupra continentului, cu deosebire în zona centrală și de sud-est. Victimă a habsburgilor a fost Transilvania, anexată în 1691.Treptat, pe măsură ce forţa Imperiului Otoman se diminua, Austria şi Rusia şi-au extins teritoriile, iar Țările Române au devenit obiect de tranzacționare între aceste puteri.
Primele teritorii românești au fost ocupate de habsburgi. În 1691, Austria a ocupat Transilvania. În 1772, Imperiul Habsburgic a participat la împărţirea Poloniei, alături de Prusia şi Rusia, prilej cu care a obţinut Galiţia, cu Pocuţia – vechiul teritoriu stăpânit de Ştefan cel Mare.
Continuare aici