Privită în sine, ca moment istoric, Unirea Principatelor Române este un eveniment de importanță crucială în procesul de împlinire a idealului Unirii. În același timp, Unirea de la 24 ianuarie 1859 deschide o epocă de fundamentare și edificare a României Moderne. Odată înscăunat pe tronul țării, Cuza gândește și declanșează un proces de renaștere națională, un program de amploare, un adevărat Proiect de Țară. Inițiativele și reformele administrației Cuza încep reconstrucția din temelii a țării, operă de copleșitoare dificultate: reforma învăţământului, reforma justiţiei, reforma agrară, secularizarea averilor mânăstireşti, reforma fiscală, organizarea armatei naţionale etc. Apar legi și coduri noi, care creează un cadru european de dezvoltare într-o țară rămasă în urmă din cauza condițiilor istorice: Legea Instrucțiunii Publice, Legea Rurală, Legea Fiscală, Legea Electorală, Codul Civil, Codul Penal etc. Într-un interval foarte scurt, șapte ani, se întâmplă lucruri capitale: se naște o nouă țară – România – din unirea a două țări despărțite de istorie, se schimbă din temelii fața unei civilizații, prinsă în chingile unei evoluții extrem de lente și ale unui progres greu sesizabil prin secole din cauza unei istorii profund ostile. Procesul de modernizare a României nu se oprește la Era Domniei lui Cuza. Mișcarea de emanicipare și de progres, odată declanșată, nu mai poate fi oprită. Detronarea lui Cuza prin lovitura de palat, abdicarea din 11 februarie 1866 și aducerea pe tron a principelui german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen deschid o nouă epocă într-un proces impetuos de dezvoltare și de afirmare europeană a țării.
La 158 de ani de la Unirea lui Cuza, punând în oglindă trecutul și prezentul, avem câteva teme de meditație cu privire la situația României de azi. Descoperim unele asemănări și mari deosebiri. Cel puțin teoretic, ne aflăm tot într-o epocă de reconstrucție a României, de modernizare și de aliniere a ei la civilizația europeană. Parcurgem o perioadă de reforme, în care apar, ca dintr-un inepuizabil izvor legislativ, legi, ordonanțe, hotărâri de guvern, coduri noi. Se află în curs de desfășurare, de multă vreme, reforme de anvergură națională: reforma educației, reforma sănătății, reforma administrației etc. Pe agenda zilei, lunilor și anilor, stau reformarea clasei politice, consolidarea clasei de mijloc, emanciparea europeană a societății românești. Ca și în trecut, scena politică este animată de viziuni, politici și interese contradictorii, care, uneori, izbucnesc în scandaluri de amploare. Alianțe și coaliții, monstruoase sau nu, între forțele politice se fac și se desfac și astăzi, în marginile jocului democratic. Poporul nemulțumit se adună în răzmerițe și proteste publice, mânia populară vrea să dea jos ori să pună guverne, apar zvonuri de lovituri de stat, se pun la cale largi consultări populare. Astăzi, nu suntem încă împliniți ca țară din perspectiva unității și integrității, de vreme ce Prutul rămâne o frontieră care desparte în două Moldova lui Ștefan. La mai bine de un secol și jumătate, suntem încă neașezați ca democrație și societate. Suntem încă un stat care, prin clasa lui politică, prin corupție și sărăcie, stă pe nisipuri mișcătoare. Părem că nu avem repere și idealuri, evoluăm mai mult sau mai puțin întâmplător, în bătaia vânturilor europene și mondiale. Nu știm încă, sau nu putem, să ne afirmăm identitatea națională, pe baza istoriei, civilizației, culturii și spiritualității noastre, nu avem puterea să ne impunem în Europa ca țară demnă și civilizată. Nu suntem capabili să formulăm un Proiect de Țară, care să sintetizeze aspirațiile și idealurile României, care să exprime interesele prioritare ale țării și sensul ei de dezvoltare. Nu ne putem solidariza în jurul niciunei idei importante pentru evoluția și destinul nostru în Europa. Dimpotrivă, suntem o țară sfâșiată de interese contrare, de o discordie generalizată, bântuită de ură și zavistie, de neputința de a construi ceva pentru înălțarea României.
Privind înapoi, la făuritorii Unirii Principatelor, vedem astăzi că, în ciuda diferențelor dintre ei, au fost însuflețiți și uniți de un ideal comun: Unirea, afirmarea noii țări, cu numele de „România” (1862), în Europa, emanciparea ei, treptată, de puterile din jur. Dincolo de opinii și interese divergente, au avut puterea să se unească într-un punct de vedere care, în cele din urmă, s-a impus: alegerea lui Cuza și la București. O lovitură genială a elitei politice românești, care a realizat Unirea de facto și de jure, impunând o realitate politică și administrativă marilor puteri. Unirea celor două țări, Moldova și Țara Românească, a fost opera luminaților politicieni români patrioți, unii boieri de viță, oameni subțiri, școliți la Paris, Viena, Berlin și în alte metropole europene, care au știut să pună interesul și idealul național mai presus de orice. Privind la unii dintre politicienii de astăzi, din diversele tabere doctrinare, nu mai constatăm, din păcate, același înalt entuziasm patriotic, aceeași dorință de a zidi, de a edifica, de a construi o țară puternică, aceeași putere de solidarizare în numele țării, pentru obiective și proiecte comune, dincolo de diferențe, de ideologii și de interese. Vedem o scenă profund fragmentată și despărțită, mult mai mult decât o cere democrația, ruptă și zdrențuită de ură, de rivalități insolubile, de adversități intratabile, populată brownian, din punctul de vedere al parcursului ideologic, de entități autizate, halucinate de putere și de setea de dominație. Interesele naționale, proiectele și programele de anvergură, vitale pentru prezentul și viitorul țării, Proiectul de Țară, reformele autentice, educația, sănătatea, economia, procesul de modernizare, unitatea, unirea, toate celelalte rămân teme și detalii umbrite de marea și devastatoarea sete de putere, care pune în mișcare pe cei care înțeleg România de astăzi ca pe un sat pustiu, ca pe o moșie moștenită de ei de la poporul român, pentru ei și familiile lor, ca pe un teritoriu al luptei pentru acaparare și stăpânire.
La 24 ianuarie 2017, nu numai manifestări festive și celebrări, nu numai cântece patriotice și dansuri populare, nu numai adunări, discursuri și tăieri de panglici, nu numai Hora Unirii trebuie să marcheze amintirea Evenimentului de grație de acum 158 de ani. Nu numai prin „simțire”, ci și prin mijlocirea „cugetului” trebuie să abordăm Unirea. Mai mult decât necesar ni se pare a fi un act de reflecție, de privire adâncă în trecut, de înțelegere a proceselor din zorii României Moderne, spre mai buna pătrundere a evoluțiilor și involuțiilor din România de azi. Unirea Principatelor a avut loc într-o epocă fastă a Europei, a ridicării popoarelor, a nașterii României Moderne. Au fost implicate în marele act istoric personalități providențiale, precum Alexandru Ioan Cuza, Principele Luminat al Unirii, figuri de prestigiu ale istoriei noastre ca I. C. Brătianu, Alecsandri, Kogălniceanu, Costache Negri și multe altele. Vorbim de o epocă și de o generație de aur ale României. Politicienii de la mijlocul veacului al XIX-lea au știut să se pună în slujba țării, să pună interesele și idealurile acesteia mai presus de ambițiile lor personale. Ei au demonstrat în chip strălucit că istoria nu este imuabilă, nu este destin și fatalitate, ci un scenariu care se compune din mers, care se face prin voința poporului și inteligența politicienilor. Unirea de la 24 ianuarie 1859 ne stă astăzi în față ca o lecție de istorie. O lecție care ne învață, în esență, că istoria este făcută de oameni. Și că, în această luptă cu stihiile timpului, cu forțele ostile dinlăuntru și din afară, calitatea umană, intelectuală și morală, educația, inteligența, viziunea și patriotismul celor învestiți de popor să-i conducă destinele sunt elemente fundamentale. Fără ele, nimic bun pentru soarta unei țări nu se poate face. Să încercăm, împreună, politicieni și nepoliticieni, elite și oameni obișnuiți, într-un prim și esențial exercițiu de solidaritate, să învățăm ceva din LECȚIA ISTORIEI.
(Sorin Ivan)