ACADEMIA OAMENILOR DE ȘTIINȚĂ DIN ROMÂNIA, Secția Științe Istorice și Arheologice, a organizat pe 21 ianuarie 2025 conferința online UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE DE LA 24 IANUARIE 1859.
Conferința a fost deschisă de către prof.univ.dr. Doina Banciu, Președinte AOSR și a fost moderată de către prof.univ.dr. Gheorghe Onișoru.
Prof.univ.dr. Sorin Liviu Damean a susținut alocuțiunea “Cum s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1859”.
Potrivit acestuia, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite în Moldova și Valahia nu a fost un act spontan. El a fost pregătit îndelung. Asistăm încă de la începutul secolului al XIX-lea la răspândirea principiului naționalităților și, în acest context, la mișcarea de redeșteptare națională a românilor, momentul 1821 cu Tudor Vladimirescu, care a încercat o colaborare cu boierii moldoveni pentru redobândirea vechilor privilegii ale celor două principate. Putem vorbi de un statut identic, se aflau sub suzeranitate otomană, deci momentul 1821 a fost impulsul către ideea națională a constituirii unui stat național în împrejurări favorabile.
Pe cale diplomatică sau prin intermediul memoriilor și proiectelor de reformă adresate fie puterii suzerane, fie din 1899 încolo, Curții Protectoare, adică Rusiei țariste, nu s-a ajuns la rezultatul scontat. De aceea, s-a așteptat un moment favorabil pe plan extern și acesta avea să se ivească în 1848, când s-a desfășurat Primăvara popoarelor, când revoluția franceză a fost semnalul tuturor celorlalte revoluții pe continentul european. Atunci, patrioții moldoveni și munteni aflați la studii la Paris s-au gândit că este creat contextul extern necesar obținerii de drepturi, a unei mai largi autonomii și dacă ar fi posibil, chiar obținerea independenței. Ceea ce contează este faptul că regăsim ideea unității naționale în două documente.
Unul dintre ele este legământul sau acel acord semnat de patrioții moldoveni care au participat la Adunarea de la Blaj din 3-5 mai 1848 și care ajunși la Brașov, la 14 mai, redactează documentul Prințipiile noastre pentru reformarea patriei, unde se spune că unirea Moldovei și Munteniei într-un singur stat neatârnat este una din dorințele românilor.
Ideea avea să fie reluată mai târziu, în august 1848, de Mihail Kogălniceanu, în cunoscutul document programatic. El se afla atunci în exil în Bucovina, unde vorbea de dorințele Partidei Naționale în Moldova, spunând atât de frumos că unirea Moldovei și Munteniei într-un singur stat reprezintă, de fapt, cheia bolții fără de care s-ar prăbuși întreg edificiul national. Nu s-a putut realiza Unirea Moldovei și a Valahiei într-un singur stat la 1848, știut fiind rolul pe care l-a avut Rusia țaristă în înfrângerea oricăror tulburări revoluționare. Pașoptiștii, cei care participaseră la Revoluția de la 1848, vor lua calea exilului, însă în exil vor susține cauza unității naționale, atât în presa europeană, cât și prin demersurile personale pe care le-au făcut în principalele capitale europene. Este poate una dintre cele mai intense perioade ale exilaților de la 1848 în care ei încearcă să demonstreze Europei că suntem un popor de gintă latină, de aceeași origine, care vorbește aceeași limbă, au aceleași obiceiuri și credințe, iar pentru a putea obține sprijinul opiniei publice europene, fără îndoială că era lansată și ideea constituirii unui stat național aici, la gurile Dunării, care să reprezintă, de fapt, un stat tampon în calea expansiunii rusești. Țelurile Rusiei țariste erau cunoscute tuturor, și anume să stăpânească Peninsula Balcanică, să ajungă la Constantinopol, să pună mâna pe strâmtori și, în cele din urmă, pe Marea Mediterană. Cu alte cuvinte, Rusia țaristă urmărea să devină un moștenitor al fostului Imperiu Bizantin, pornind și de la credința ortodoxă, deci mesianismul ortodox al Rusiei țariste.
Un astfel de obiectiv, firește că nu era unul care să fie acceptat de Franța, în Palatul lui Napoleon al III-lea sau de Marea Britanie, cu Regina Victoria, țară care controla, la vremea respectivă, Marea Mediterană, ce-i asigura drumul comercial spre Indii și care nu era interesată ca Rusia să stăpânească cele două strâmtori de la Marea Neagră și în egală măsură, să stăpânească Marea Mediterană.
Sigur că revoluționarii munteni au rămas în exil multă vreme, chiar și după ce s-a declanșat un nou conflict ruso-otoman, cel care a fost cunoscut sub numele de Războiul Crimeei. Se știe mai puțin faptul că muntenii, sub coordonarea lui Gheorghe Magheru, fostul revoluționar de la 1848, au încercat chiar să constituie o legiune care să participe alături de Imperiul Otoman împotriva Rusiei Țariste.
Se pune întrebarea, de ce această implicare alături de Imperiul Otoman împotriva Rusiei țariste și era clar că motivul îl constituia protectoratul rusesc, un protectorat al cărui instrument erau cele două regulamente organice de la 1831 și 1832, aproape identice în conținut, care au contribuit până la urmă la trasarea căii modernizării, dar care specifica clar prin articolul adițional din 1837, că nici o modificare a legislației interne nu se putea face decât cu sprijinul Curții Suzerane și al Curții Protectoare, ceea ce înseamnă o gravă încălcare a autonomiei. Această implicare a unei legiuni române în războiul Crimeii nu a fost posibilă. Imperiul otoman a refuzat să accepte o astfel de participare.
Însă, românii și-au dat seama că declanșarea războiului poate constitui un moment favorabil susținerii cauzei lor în momentul în care, în mod miraculos, alături de Imperiul Otoman se alătură, în aceeași tabără, Franța și Marea Britanie, astfel că Rusia, combatantul, se va vedea izolată. Mai mult decât atât, Austria sau Imperiul Habsburgic, care va prelua de la sfârșitul anului 1854 administrația principatelor prin intermediul trupelor sale va interveni pentru a înlocui trupele rusești și bineînțeles pentru a încerca să își stabilească în Principate un curent favorabil.
Cert este că încă din 1855 se profila înfrângerea Rusiei țariste, s-au declanșat negocieri de armistițiu și s-a convocat în martie 1855 o conferință la Viena, unde aveau să fie discutate, firește, condițiile pe care puterile europene le vor impune Rusiei țariste.
Este interesant faptul că la această conferință, reprezentantul Franței va face o propunere surprinzătoare pentru mulți dintre participanți, ca cele două principate care fuseseră ocupate de Rusia țaristă la declanșarea războiului Crimeii, să rămână în continuare sub suzeranitatea otomană, însă să fie înlăturat protectoratul rusesc și înlocuit cu o garanție colectivă europeană. Mai mult decât atât, reprezentantul Franței pune pe tapet la ordinea zilei problema Unirii celor două principate, Moldova și Valahia, într-un singur stat, sub un prinț străin.
Ideea, firește, nu a întrunit acordul puterilor europene. Cele mai vehemente împotriva unei astfel de idei au fost, firește, Imperiul Otoman și, în egală măsură, Imperiul Habsburgic. Imperiul Otoman se temea că în felul acesta cele două Principate Unite și cu un prinț străin ar fi însemnat desprinderea principatelor de sub suzeranitate otomană și în egală măsură un astfel de model ar fi putut fi preluat și de celelalte popoare balcanice care se aflau, în continuare, sub dominație otomană.
Prof.univ.dr. Radu Ștefan Vergatti – Napoleon al III-lea, Alexandru Ioan Cuza, Dimitrie Sturdza al III-lea și problema independenței României.
Împăratul Rusiei, Țarul Nicolai, considerându-se autocrat absolut – mai ales după ce în 1848 – 1849, cu ajutorul mareșalului Ivan Fiodorovici Paskevici a reușit să înnăbușe Revoluția din 1848 – 1849 în Imperiul Habsburgic și apoi să devină un fel de “jandarm al Europei” – s-a considerat ca îndreptățit să împlinească dorința străbunilor săi. Vroia să cucerească orașul Constantinopol și în acest sens a organizat o serie de acțiuni diplomatice, extrem de persistente, chiar violente și l-a folosit pe Alexandr Sergheevici Menșikov pentru a putea să-și ducă la bun sfârșit planul. Cneazul a fost trimis la Constantinopol ca ambasador plenipotențial al Sankt Petersburg.
I-a prezentat sultanului Abdul-Medjid o cerere deja satisfăcută, însă care nu putea să aibă success. Cerea să se dea țarului ca protector al tuturor ortodocșilor din lume, posesiunea asupra bisericii din Betleem, unde se presupunea că s-a născut Isus Hristos.
S-a refuzat cererea. Urmarea a fost că la 4 / 16 octombrie 1853 a izbucnit războiul între Imperiul Țarist și Sublima Poartă. Urmarea a fost ca la 27 martie 1854, Franța a intrat în luptă alături de Sublima Poartă.
Imediat s-a alăturat Franței, Anglia, Regatul Irlandei și Regatul celor două Sardinii.
De aici s-a mers cu ducerea luptelor în Peninsula Crimeii, o constatare tristă pentru ruși pentru că au avut înfrângere după înfrângere.
La 2 martie 1855, Țarul Nicolae I a murit. I-a urmat fiul său, Alexandru al II-lea, care a capitulat și s-a ajuns la conferința de pace din februarie-martie 1856 la Paris.
Acolo, în timpul discuției, între alte probleme s-a ridicat și cea a principatelor dunărene, probleme susținute cu deosebită ardoare de Contele Alexandre Walewski, ministru de externe al Franței și Contele Pavel Kiselyov, care era ambasadorul Rusiei la Paris.
Problema principatelor dunărene a fost prezentată de Gheorghe Magheru, un bărbat frumos, bun vorbitor de limbă franceză și mai ales agreat în saloanele pariziene. A avut succes. S-a formulat problema de asemenea manieră în actele Congresului încât la 5 și 24 ianuarie 1859 să poată fi ales ca domn la Iași și la București, Alexandru Ioan Cuza. Se realiza în felul acesta o unire personală prin el, dar s-a mers mai departe. Cu sprijinul lui Napoleon al III-lea, la 25 februarie 1856, în Italia, în secret a avut loc o întâlnire între Alecsandri și un diplomat francez.
Cei doi diplomați, reprezentanți ai românilor și ai francezilor, practic ai lui Alexandru Ioan Cuza și Napoleon al III-lea, au discutat situația din Sud-Estul Europei și s-a cerut ca Alexandru Ioan Cuza să susțină intervenția armatei franceze în lupta împotriva Imperiului Habsburgic și, în schimb, Napoleon al III-lea ajuta să susțină opțiunea independenței românilor. Era al doilea pas după Unire, independența în progresul principatelor dunărene, numite în 1860, în acte oficiale, România.
Împăratul Napoleon al III-lea i-a scris în 1860 o scrisoare secretă, absolut secretă, lui Alexandru Ioan Cuza, prin care îi cerea, îi sugera lui Alexandru Ioan Cuza să recruteze o serie de militari și să mărească armata României la 20.000 de oameni.
Împăratul îi mai scria lui Alexandru Ioan Cuza să folosească cei 20.000 de oameni ca să facă o demonstrație pe malul românesc al Dunării, deoarece fluviul era socotit atunci graniță între România și Sublima Poartă. Această demonstrație putea să fie o paradă, un exercițiu militar, prin care se arăta că România avea o forță militară impresionantă, cu care putea acționa.
Din nefericire, scrisoarea aceasta a fost găsită pe masa de lucru a domnitorului de tânărul Dimitrie Sturdza Miclăușanu, un văr prin alianță cu domnitorul. Acest Dimitrie Sturdza, care vorbea bine limba germană, era secretar domnesc și avea misiunea să-l informeze pe domnitor de tot ce se scria în ziarele și revistele germane și eventual să răspundă. Însă, deși era mult simpatizat de domnitor (care fiind cu 14 ani mai în vârstă ca el, îl socotea un fel de fiu și îl alinta spunându-i Mitiță), a luat scrisoarea și a dus-o consulilor Angliei, Rusiei și Austriei, potrivnici ridicării României.
În Anglia, a fost publicată imediat scrisoarea, Napoleon a III-lea a aflat și i-a scris o telegramă lui Alexandru Ioan Cuza, în care i-a comunicat că o țară în care există asemenea trădători nu merită independența. Alexandru Ioan Cuza și-a pierdut calmul și dragostea pentru Dimitrie Sturdza, l-a pălmuit și l-a îmbrâncit pe scara palatului, dându-l afară. Dimitrie Sturdza făcuse foarte mult rău în acel moment României, deoarece oprise obținerea independenței pe plan diplomatic. Era un act de înaltă trădare.
Tânărul, descris de Sabina Cantacuzino ca un om mărunt, cu fața strâmbă datorită unui AVC (accident vascular cerebral), cu un ochi micșorat, a fugit în goană la grajdurile din palatul său și, deoarece era un bun călăreț, a încălecat și a fugit la Giurgiu, de aici, în Sublima Poartă, s-a stabilit la Istanbul și prin fire necunoscute a luat legătura cu adversarii lui Alexandru Ioan Cuza și au format acea monstruoasă coaliție. Au manevrat din țară și din străinătate pentru doborârea lui Alexandru Ioan Cuza, care în noaptea de 10 către 11 februarie 1866, a fost obligat să abdice.
Dimitrie Sturdza a participat la această silire a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza să abdice, a pătruns în palat și a luat toată arhiva domnească aflată în palatul bucureștean, așa că statului i-a revenit, ulterior, numai Arhiva de la Ruginoasa.
Această arhivă a lui Alexandru Ioan Cuza va fi păstrată de Dimitrie Sturdza până în 1912, când îi va fi dată lui Ion Bianu, directorul Bibliotecii Academiei, dar va putea fi văzută abia în 1929, după moartea lui Ionel Brătianu, fiul lui Ion Brătianu, unul dintre complotiștii care au dus la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Se confirmă prin acte, prin mărturia colonelului Lipan, a lui Theodor Rosetti, fratele doamnei Elena Cuza, și prin mărturia doamnei Elena Cuza trădarea lui Dimitrie Sturdza Miclăușanu, oprirea obținerii independenței rapid 1863 – 1864 prin intervenția lui Napoleon al III-lea, un erou al Europei, deoarece reușise să-l înfrângă pe țarul Rusiei și aruncarea pe front în timpul războiului pentru independență 1977- 1978 a armatei române și pieirea pe front a câtorva zeci de mii de români.
Este o discuție care arată că în familia aceasta, care a făcut destul de mult rău și Moldovei și României, Dimitrie Sturdza, fiul său, colonelul Alexandru Sturdza și așa mai departe, s-a întârziat un act benefic pentru România.
Sigur că au fost cercetători, ca Mihaela Demian, care au încercat să diminueze fapta lui Miclăușanu, dar obiectiv vorbind și prin prisma publicării memoriilor lui Alexandru Ioan Cuza, care era unchi al lui Dimitrie Sturdza Miclăușanu, cu nimic nu se poate șterge din istorie, dacă se face o istorie reală, fapta de trădare rău voitoare la adresa tuturor românilor.
Prof.univ.dr. Valentin Ciorbea a susținut prezentarea Unirea și dezvoltarea flotei militare în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza
În timpul Domnitorului Ștefan cel Mare s-a construit una dintre cele mai frumoase corăbii, denumită Pânzarul Moldovenesc, cu care a participat și l-a ajutat în bătăliile pe care le-a dus la Chilia, și cu care mergea până la Atos, unde domnitorul, pe banii lui, a sponsorizat, între altele, la Mănăstirea Zografu, un turn pentru corăbii. În sfârșit, după închiderea controlului otoman asupra Mării Negre, lucrurile s-au complicat pentru că nu a mai fost niciun fel de posibilitate de participare a unor flote de corăbii românești, până mult mai târziu. Abia pe la 1793-1796, Nechiță Văcărescu îi cere domnitorului Alexandru Moruzi să intervină la Constantinopol pentru a obține un hatișerif pentru dezvoltarea flotei.
Într-adevăr, domnitorul va emite, la 23 noiembrie 1793, Hrisovul pentru corăbiile țării ce sunt a umbla pe Dunăre. Aici se vorbește de diferite categorii – bolozane, etc.
Sigur că nu s-au construit atât de multe cât doreau românii, dar totuși momentul care merge spre modernizare, pe crearea unei flote militare, se regăsește în Regulamentul Organic la articolul 184, care vorbește de slujba pe linia Dunării, care trebuie împlinită cu caice. Se prevedea pentru Muntenia 18 caice, câte trei în principale porturi de la Dunăre – Galați, Brăila, Călărași, Giurgiu, Izlaz și Calafat. La fel și pentru Moldova – tot atât erau prevăzute, deși limita frontierei de la Dunăre era ceva mai restrânsă. O parte din aceste mijloace de navigație pe Dunăre au fost preluate de ruși în timpul războiului Crimeii și sigur mare parte dintre ele au fost pierdute, uzate și evident că s-a pus problema unei dezvoltări, pe care o face Alexandru Ioan Cuza.
Cuza a avut o carieră militară fulminantă, în sensul că a obținut gradele foarte repede, dar faptul că deținea gradul de colonel l-a impus în fața comandanților de regimente construite sau înființate atât în Principatul Moldova, cât și în cel al Munteniei. Cuza a avut o concepție, după părerea mea, unitară în ceea ce privește armata. Pentru armata de uscat chiar a făcut o reformă, s-a folosit de experiența și de o echipă de francezi care au venit și au ajutat la modernizarea armatei și, în cadrul acesta, se găsește și flota.
Cuza era interesat de asigurarea libertății de navigație pe Dunăre, dar, în același timp, să existe și un control pentru situații deosebite și pentru apărare. Între aprilie 1859 și 4 septembrie 1859 este momentul, într-adevăr, de unificare a trupelor de uscat, pentru că, pe lângă exercițiile făcute în comun, a fost o experiență foarte mare, cu manevre chiar în prezența domnului Cuza, care a făcut să existe o conexiune, o înțelegere între cele două armate, care de fapt acum erau Armata Principatelor Unite.
Pe Dunăre exista o flotilă constituită din câteva nave ale Moldovei și ale Munteniei, destul de mici și destul de slabe ca dotare.
De aceea s-a pus problema dezvoltării acestei flote militare. Au existat două puncte de vedere, cred eu, care merită menționate. Kogălniceanu era de părere că trebuie dezvoltată flota concomitent cu armata de uscat, în timp ce generalul George Adrian avea un program de dezvoltare a flotei, care să ajungă la 16-20 de canoniere cu un personal destul de bogat numeric: 16 ofițeri, 88 de subofițeri și gradați și 500 de trupă.
Sigur că nu s-a putut ajunge la aceste cifre, dar ideea a existat. Problema care se punea era aceea a unificării flotilei și destul de repede făcută.
La 6 octombrie 1860, generalul Ioan Emanuel Florescu, ministru de război, propunea într-un document unirea acestor două flote, sub denumirea de corpul flotilei, cu prima bază la Ismail. Era undeva destul de departe față de ceea ce însemna alte porturi importante, Galați, Brăila, Giurgiu.
După aceea s-a revenit, iar raportul pe care îl prezintă lui Cuza va duce la un alt ordin de zi al domnitorului, din 22 octombrie 1860, în care se aprobă solicitarea lui Florescu, ministrul de război, prin care flotele constituie într-un singur corp, sub comanda colonelului Steriade, din flotila Moldovei, (fostul comandant al flotilei Moldovei) și a căpitanului Constantin Petrescu, al Munteniei, care devine ajutorul lui.
Nu existau decât șase șalupe canoniere, care au fost dispuse, câte trei, la Chilia, Ismail, Galați, Brăila, Giurgiu și Calafat, mai mult pentru supraveghere și pentru a interveni dacă era cazul.
Ele aveau misiunea să controleze corăbile comerciale, iar în cazul în care se semnala o problemă de sănătate, să izoleze și să ia măsuri de a preîntâmpina extinderea și transformarea unor astfel de boli în pandemie. De unde erau soldații aceștia? Foarte simplu. Ofițerii au fost transferați de la grăniceri și infanterii întrucât țara nu avea încă instituții de pregătire a lor. Cei mai potriviți au fost cei de la grăniceri. Iar în privința soldaților, aceștia erau selectați cu pregădere din localitățile aflate de-a lungul Dunării, pentru că erau obișnuiți cu apa, știau să manevreze o barcă.
Interesul lui Cuza pentru flota militară se regăsește și în bugetele pe care această categorie de forță le-a primit. În 1860, vorbim de 360.000 de lei, în 1863, de 514.000, iar în 1866 a aprobat 2 milioane de lei pentru dotare și pentru pregătirea personalului.
S-a luat decizia să se trimită tineri la școală, în Franța, iar cea mai bună școală navală a Franței era cea de la Brest. Acolo s-au pregătit primii ofițeri și au venit cu foarte mare experiență, pe care au aplicat-o în cadrul flotei fluviale.
Îi menționăm pe Nicolae Dimitrescu Maican, pe Ioan Murgescu, care va ajunge amiral și va face un celebru marș cu nava franceză Jean Bart, care l-a ajutat foarte mult în conducerea unor nave în Marea Neagră.
S-au comandat nave pentru a întări flota. În 1861 s-a cumpărat o navă comercială la Galați, însă ca să fie adaptată la nevoile marinei militare, a fost trimisă la Viena, la șantierul Maier, unde a fost complet refăcută, dotată cu patru tunuri. A venit la 2 august 1862 la Giurgiu, a intrat în serviciu, iar generalul Savel Manu, care i-a succedat lui Florescu la conducerea ministerului, a botezat-o în numele domnitorului, România. În felul acesta, o altă navă, pe care domnitorul Cuza n-a mai apucat-o, însă, pentru că a fost înlăturat, tot la Viena a fost comandată.
În 1867 vine o navă cu dublă comandă, cu aburi și cu vele, denumită Ștefan cel Mare, care avea zbaturi și devine o navă de protocol. În 1863 existau în flotă 13 ofițeri și 372 de subofițeri, gradați și soldați și 5 angajați civili. Este o cifră, totuși, destul de mare și foarte importantă.
Acești tineri de la Marina Militară s-au pregătit cu navele pe care le are Marina Militară, care nu este altceva decât o artilerie în mișcare pe apă. Aceasta a fost foarte importantă pentru că în Războiul de independență, cei care au utilizat bateriile de artilerie ale tunurilor, unele din ele luate de la nave, au fost marinari și ei au răspuns la Calafat când turcii au bombardat pentru prima dată pământul României. Este sigur o chestiune foarte importantă.
Cuza a fost interesat și de Marina Comercială. În primul rând a luat măsuri la informațiile care au venit de la Constantinopol, că foarte mulți greci, care erau cei mai mari navigatori în perioada aceea, se foloseau fără aprobare de bandiera românească, de pavilionul românesc, de steagul românesc.
În 1864, când a făcut a doua vizită la Constantinopol, de data aceasta a venit la Cernavodă, a mers cu trenul englezesc până la Constanța și mai toții istoricii cred că atunci s-a gândit că principatele România trebuie să aibă un port la Marea Neagră. Sigur, atunci nu se prevedea că va fi Constanța, dar a cerut în Parlament să se gândească la un astfel de loc unde să se construiască un port. A fost ales Jibrieni din sudul Moldovei cu ajutorul lui Charles Hadley, marele inginer englez care a rezolvat problema canalului navigabil permanent de la Sulina.
S-a făcut un plan, dar care nu s-a reunit.
Totuși, putem spune că în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-a scris o pagină frumoasă și în ceea ce privește modernizarea acestei categorii de forțe armate.
Prof.univ.dr. Ioan Vlad a precizat în alocuțiunea sa Unde erau ardelenii când s-a făcut unirea principatelor că a existat o ocazie specială în momentul 1848-1849, când români ardeleni, Avram Iancu și armata lui, care a obținut o victorie militară împotriva adversarilor cunoscuți din Revoluție, ar fi putut transforma această victorie militară într-o victorie politică, ar fi putut să se declare șef de stat, să transforme Consiliul de Război într-un parlament, într-un forum legislativ al Ardealului.
Prof.univ.dr. Mihai Drecin – Ecoul Unirii de la 1859 în Oradea și Beiuș
Firesc că românii din Transilvania cunoșteau foarte bine principatele române încă din Evul mediu pentru că, în plan economic, schimburile s-au făcut întotdeauna prin trecătorile Carpaților, deoarece Carpații n-au fost niciodată o graniță între țările române, ci mai degrabă, o sită prin care s-au cernut oameni, idei, bunuri materiale de o parte și de alta a Carpaților.
Sigur că evenimentul din ianuarie 1859 a avut ecou imediat în Transilvania. Despre acest subiect eu am publicat un studiu în analele noastre, în volumul 14, numărul dublu 1-2 din 2023, din care voi selectua doar un singur eveniment. E vorba de profesorul George Marchiș de la Liceul Greco-Catolic din Beiuș.
George Marchiș era copil de țăran din Comitatul Satul Mare la vremea respectivă. El face gimnaziul la Baia Mare în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Urmează apoi seminarul greco-catolic din Oradea, Academia de Teologie de la Universitatea din Viena, pentru că în final, în 1859, datorită rezultatelor profesionale deosebite obținute în șirul acesta de școlarizare Baia Mare-Oradea-Viena, să fie numit, de către episcopul greco-catolic de Oradea, profesor la Liceul Greco-Catolic din Beiuș, celebrul liceu înființat în 1828 de către episcopul greco-catolic de Oradea, una dintre personalitățile deosebite ale culturii noastre naționale.
Aici, George Marchiș va preda latina, greaca, geografia și istoria. Ce este interesant, dar explicabil, în cadrul lecțiilor de istorie, George Marchiș, ca și alți profesori la institute de învățământ ortodoxe din Transilvania, pe lângă istoria Imperiului Habsburg, în cazul nostru, până în 1867, și apoi în cadrul istoriei Ungariei, după dualism, dascăli români, preoți sau laici, predau și istoria românilor. Sigur, cu un anumit risc pe care ei îl declarau elevilor, care au știut să păstreze acest secret între zidurile școlilor românești, să nu ajungă pe mâna autorităților habsburge, iar după 1867, mai ales a celor maghiare, mult mai dure decât autoritățile habsburge.
George Marchiș, ca student și apoi tânăr profesor la Liceu Greco-Catolic din Beiuș, a corespondat cu ziarele românești din Transilvania, de pildă cu Gazeta Transilvaniei de la Beiuș, apoi cu revistele Sionul și Anvonul, scoase la Oradea de Episcopia Greco-Catolică. George Marchiș scrie, sub impulsul evenimentului fericit de peste Carpați, un poem național pe care îl trimite ziarului Naționalul din București, alături de o scrisoare în care își exprimă bucuria realizării Unirii Principatelor Române. Poemul se intitula Voce de peste Carpați.
Din nefericire, atât poemul, cât și scrisoarea nu ajung la destinație. Grănicerii habsburgi interceptează scrisoarea și autoritățile obligă Episcopia Greco-Catolică de Oradea să ia măsuri împotriva tânărului profesor George Marchiș. El va fi chemat în fața conducerii Episcopiei la Oradea, va fi dojenit, însă rezultă din documentele păstrate că dojeana acesta a fost mai mult părintească decât politică.
E adevărat că episcopia trebuie să-l demită din calitatea de dascăl la Liceul Greco-Catolic din Beiuș, însă cu multă grijă episcopia îl va plasa în următorii ani ca preot paroh într-o serie de parohii greco-catolice din Sălaj și din Sătmar. Încetul cu încetul, după ce evenimentul se uită, el va fi reintegrat între sfetnicii de primă mână ai Episcopiei Greco-Catolice de Oradea.
În studiul meu, publicat în analele noastre numărul 1-2 pe 2022, am prezentat și alte momente din care rezultă ecoul deosebit al “micii unirii” la românii din Transilvania – mai întâi la nivelul elitei superioare a națiunii noastre, dar prin ea, iată, prin profesori, prin învățători, prin preoți, evenimentul a pătruns și în conștiința omului de rând, a elitelor minore ale satului, dar și la nivelul țăranilor, ceea ce a fost un pas spre consolidarea conștiinței naționale moderne la românii transilvăneni.
Românii au o tradiție navală destul de veche.