Academia Oamenilor de Știință din România, la fel ca majoritatea instituțiilor de cultură, de știință și de artă din România a sărbătorit, la mijlocul acestei luni, Ziua Culturii Naționale. Există un larg consens ca manifestările complexe organizate cu acest prilej să așeze pe piedestalul culturii românești personalitatea de excepție a poetului Mihai Eminescu, atribuindu-i pe drept renumele de poet universal, poet național, poet nepereche.
Ar fi nedrept să vedem în Eminescu doar poetul. A strălucit și în proză, în gazetărie, în politică și chiar în știință.
Asupra dimensiunii științifice a operei lui Mihai Eminescu, oarecum ocolită de exegeții literali, aș dori să mă opresc la acest scurt punct de vedere.
Aș susține acest fapt prin maniera științifico-literară prin care Eminescu abordează, spre exemplu, problema genezei Universului. Apreciez că pentru cititorul român una dintre formele cele mai atractive, mai accesibile și în deplin consens atât cu teoria Big Bangului, dar și a creației biblice, a realizat-o Mihai Eminescu în Scrisoarea I, acum circa 140 de ani, deci chiar mult înainte ca termenul de Big Bang să fie asimilat în știință.
Sunt convins că pentru oricine este o delectare să urmărească talentul cu care Mihai Eminescu versifică o teorie științifică.
Ce spune Mihai Eminescu despre perioada care precede momentul Big Bangului:
La-nceput, pe când ființa nu era, nici neființă,
Pe când totul era lipsă de viață și voință,
Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns…..
Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.
Fu prăpstie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută și nici minte ca s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
La fel de convingătoare sunt versurile care descriu Big-Bangul propriu zis:
Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iar el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumi…
Eminescu prezintă și una din variantele, admise științific, referitoare la moartea termică a Universului.
În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte
Ci-ntr-o clipă gândul duce mii de veacuri înainte,
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roșu
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,
Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț
Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați,
Iar catapeasma luminii în adânc s-au înnegrit,
Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit,
Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Și în noapte neființii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncepe-eterna pace…
Desigur, Scrisoarea I, nu este nici pe departe singura poezie eminesciană care se sprijină pe elemente științifice, ce reprezentau noutăți absolute la vremea respectivă. Iată cum surprinde Eminescu, în celebra poezie ”Luceafărul”, elemente din teoria relativității privitoare la contracția timpului la viteze mari:
” Porni Luceafărul. Creșteau în cer a lui aripe
Și căi de mii de ani treceau în tot atâtea clipe.”
În aceeași poezie, Eminescu sugerează că Luceafărul, în zborul său, a depășit marginile Universului nostru, întorcându-se înainte de Big Bang și ieșind în afara timpului.
” Căci unde ajunge nu-i hotar, nici loc spre a cunoaște
Și vremea încercă în zadar din goluri a se naște”
O imagine poetică, dar și riguros științifică, regăsim în poezia ”La steaua” privitor la viteza luminii în vidul cosmic:
La steaua care-a răsărit
E cale atât de lungă
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ajungă.
Iată așadar doar câteva extrase din opera eminesciană prin care, în mod tulburător, descoperim că poetul cunoștea în profunzime formele incipiente ale unor viitoare teorii științifice care au revoluționat cunoașterea umană.